World Cup - Înaintea furtunii

Sincer să fiu, articolul ăsta sigur nu apucă să fie publicat înaintea cursei de azi din Cupa Mondială de la Pietermaritzburg, în Africa de Sud, dar aşa se întâmplă când îţi vin ideile bune prea târziu. Pe de altă parte, nu e prea mare pagubă în ciuperci, fiindcă aici încercăm să aflăm împreună ce s-a mai întâmplat în spatele scenei circuitului mondial, de când s-a tras cortina în toamnă şi până acum. Doamnelor şi domnilor, să purcedem, deci, la drum, c-apăi multe lucruri interesante or hi de aflat! Să începem întâi cu clişeele şi cu lucrurile evidente. Cupa Mondială este cea mai importantă serie de concursuri din mountainbiking şi încă din prima jumătate a anilor '90 este socotită pe drept o Formulă Unu a mountainbiking-ului, fiindcă aici ştachetele sunt ridicate din ce în ce mai sus şi dezvoltarea tehnologică este la fel de firească în mediul de competiţii precum felul în care tu sau eu bem apă atunci când ne este sete. Majoritatea inovaţiilor în materie de componente, suspensii, geometrie şi te-miri-ce au văzut întâi lumina zilei în World Cup, pe bicicleta vreunui om pe care l-am avut sau încă îl mai avem răstignit pe pereţi pentru a-l admira la lucru. De asemenea, World Cup-ul este etalon pentru restul de competiţii de profil din întreaga lume, Atunci când se petrec schimbări de regulamente, primul lor impact are loc aici. Pentru cine nu ştia, Cupa Mondială are mai multe etape tot anul, riderii participanţi adună puncte, iar la final cel care a adunat cele mai multe astfel de puncte, este încoronat câştigător al Cupei Mondiale. Este fără doar şi poate o întrecere a constanţei şi a consecvenţei şi nu este de confundat cu celălalt concurs major al anului, Campionatul Mondial, care reuneşte toate disciplinele sportului sub o singură cupolă şi are loc doar o singură dată pe an, într-un loc care se schimbă permanent şi care de regulă găzduieşte în celelalte sezoane câte o etapă de World Cup. Majoritatea riderilor spun că pun mai mare preţ pe rezultatul obţinut într-un sezon de Cupă Mondială, fiindcă aceste este oglinda muncii dintr-un an întreg, dar adevărul este că toţi îşi doresc prestigiul câştigului unui Campionat Mondial, o cursă efemeră altmineri, care le dă privilegiul de a purta exclusivul tricou alb cu clasicul curcubeu al UCI timp de un sezon întreg. Tot în suflarea asta trebuie spus că, de câteva sezoane încoace, participanţii pot obţine puncte şi în calificările care determină câmpul de 80 de rideri şi ordinea lor de plecare în cursă. De ce e asta important? Păi, simplu! Când regula aceasta nu exista, unii dintre riderii de top îşi sublicitau voit timpul din calificări, pentru a putea lua startul în finală în pluton, pentru a fi protejaţi de tensiune şi/sau de intemperii. Lucrurile au mers atât de departe încât câţiva dintre cei din top ten opreau pe traseu în locuri unde erau aşteptaţi cu apă şi umbreluţe, stăteau un număr precis de secunde, iar apoi continuau calificările spre locul scontat. Pentru a menţine spectacolul, cei mai buni 30 de rideri sunt "protejaţi" de către UCI, ceea ce înseamnă că sunt precalificaţi, iar dacă suferă vreun necaz în calificări, ei pot lua startul oricum în finală. Treaba asta e cu plusuri şi cu minusuri, aşa cum am văzut în Andorra anul trecut, unde Myriam Nicole a fost ţinută pe traseu de Miranda Miller, deşi era evident mai lentă. Traseul de la PMB, prezentat de Tiaan Odendaal pentru VitalMTB avec le whip: Africa de Sud se prezintă ca de obicei în ultimii ani cu traseul de la Pietermaritzburg, unde a reuşit să aducă anul trecut şi întregul Campionat Mondial. Toată lumea ştie că Pietermaritzburg este locul de baştină al lui Greg Minnaar, dar de aici vin şi bicicletele Morewood şi ce trebuie să deducem este importanţa Africii de Sud pe eşicherul Cupei Mondiale. Nu oricine reuşeşte să-şi aducă acasă cele mai importante curse ale sportului, iar asta spune foarte multe despre influenţa lui Minnaar. Partea bună pentru el? Totul este ca o mare petrecere la el în curte. Partea mai puţin veselă? Presiunea. Dar îi face faţă cu brio, aşa cum arată rezultatele din carieră. E foarte probabil că atunci când se va retrage Minnaar să aibă un dosar mai bogat decât Mântuitorul Downhill-ului, prietenul său Steve Peat. Aş mai spune că Minnaar este cel mai important reprezentant al primei generaţii care a crescut în circuitul mondial şi s-a antrenat în mod specific pentru acesta, fără să fi ajuns acolo din întâmplare, precum BMX-erii şi şoselarii de la începutul anilor '90. Greg e, deci, proiecţia newschool-ului şi le-a cam văzut pe toate: de la vechea echipă Animal/Orange, la cursele de la Arai, notoria echipă Global, etapele NORBA din America, momentul de graţie Honda, anii când era logic pentru downhill-eri să se dea şi la 4X şi actuala perioadă din ce în mai specializată. Închei aducându-vă aminte că în anii '90 Cupa Mondială a mai poposit de două ori în Africa de Sud, dar la Stellenbosch, unde a câştigat odată olandezul Bas de Bever, iar apoi extraterestrul Nicolas Vouilloz. Bunul Claudio Caluori a făcut anul trecut senzaţie cu prezentările sale de traseu în cel mai comentariu posibil; iată cum arată, deci, PMB prin perspectiva lui: Pietermaritzburg este probabil cea mai puţin populară etapă de Cupă Mondială printre rideri, fiindcă este şi cea mai puţin înclinată, iar secţiunea de pedalat din partea superioară este decisivă, împreună cu "motorway"-ul, unde săriturile mari trebuie legate perfect pentru a nu pierde viteză. Brendan Fairclough are o luare de poziţie destul de celebră pe tema asta. De asemenea, acest traseu este şi un motiv pentru a experimenta cu fel de fel de soluţii tehnice năstruşnice care altminteri nu prea au ce căuta la DH: tije de şa cu telecomandă, 29-ere, furci singlecrown, biciclete de freeride cu suspensii pe aer etc. O să ne uităm la unele dintre aceste lucruri în continuare, dar o să o luăm metodic, pe echipe, pentru a vedea cine, ce şi mai ales CUM a schimbat: Vă spun din capul locului că roţile de 27.5"/650B sunt deja o modă obligatorie în Cupa Mondială şi cei care nu le au încă trag din răsputeri să îşi facă astfel de biciclete. Desigur, cei care au început din timp, precum Scott, care l-au pus de devreme pe Noel Niederberger pe roţile mai mari, au un avantaj. Şi e bine să spunem aici că motivaţiile din Cupa Mondială pentru implementarea acestui nou standard sunt radical diferite de cele ale industriei de biciclete, care are nevoie ca de apă să împingă spre clienţi noi produse şi interesele-i sunt în primul rând mercantile şi nu unele care ţin la modul serios de evoluţie. În Cupa Mondială toată lumea caută să fie mai rapidă, iar roţile ceva mai mari se pare că reprezinztă un avantaj la care nimeni nu e dispus să renunţe. Concluzia: form follows function.